Calatorie

Viata nu iarta nimicul…

Priveste viata ca pe un coridor murdar de tren personal, noaptea, plin…
Caldura care te innabusa daca esti treaz, iar daca incerci sa adormi pe podeaua slinoasa te apuca tremuratul. Indivizi lucizi sau obscuri, tacuti, murdari, insipizi.
O foame uscata care nu te chinuie, dar stii ca e acolo; iubire nu exista. Doar atingeri si scuze!
Ca si-n viata, oameni: unii se cearta pe probleme care nu aduc nici un profit, copii fugiti de acasa fug prin somn rezemati de usile de metal glisante; altora nu le pasa, vorbesc de „maine”, ce zi! Au putere!
Totul, ca si nimicul, plutesc in aer. Privim toti cum trec pe langa noi posibilitatile, statiile vietii.
Stam ingramaditi pe holul lung si asteptam sa se elibereze un loc, mai racoros langa geamul intunecat si totusi luminat, din cand in cand, de cate un bec orb, cocotat in varf de par, din statia urmatoare.
Dar sunt si indivizi fericiti sau pierduti in muzica din urechile lor sau in sentimentele nascute din ea.
Se aude si un sunet strivit, de chitara, printre oftaturi si injuraturi, dar se stinge! Ne dor degetele, iar coardele scartaie in dezacord cu vocile infundate…
Discutii si tigari fumate in repezeala in gari fara nume insotesc mersul taraganat si trist prin viata si noapte!
Te ia somnul si dai sfaturi, unii se gandesc la ce-i asteapta acasa: destinatia finala!
Iti mananci ultima masa din noaptea aceea ca pe o pomana fara gust, rece sau inghetata, apoi te asezi in pat… Murdar si cu degetele inclestate in perna.
Dar pana acolo mai sunt ani de trait, iar cei care trec din cand in cand sa ceara bilete si drepturi, nu dau doi bani pe lipsa locului tau, pe copilul sprijinit de usi sau pe gunoiul din tren.
Viata nu iarta nimicul pentru ca nu are ce!

Advertisements

3 Comments

  1. Si ceea ce este cel mai trist e faptul ca unii dintre cei “cei care trec din cand in cand sa ceara bilete si drepturi”, fara sa dea “doi bani pe lipsa locului tau, pe copilul sprijinit de usi sau pe gunoiul din tren” suntem chiar noi, atunci cand ne concentram asupra propriei satisfactii, in moduri tot mai diverse si nuante tot mai tari pentru a masca realitatea cenusie in care traiesc vecinul, fostul coleg de scoala sau necunoscutul din autobuz, carora, in loc sa-i intreb daca pot sa le fiu de ajutor, le intorc ostentativ spatele daca imi lasa impresia ca ar vrea sa-mi irosesc timpul pretios cautand printre hainele copilului meu pe acelea care i-au ramas mici si de care ma plang adesea ca imi ocupa spatiu degeaba in “dressing”, daca imi priveste indelung cartea de vizita, fara sa indrazneasca sa-mi spuna ca nu ma poate contactata mai tarziu pe mobil, pentru ca nu-si permite unul, sau, in cel din urma caz, daca circula “fara legitimatie valabila”, fiindca e somer neindemnizat de ceva ani, dar, desigur, eu nu am timp de scuzele unui “nimic” si prefer sa ma refugiez in lumea perfecta a vitrinelor de-a lungul bulevardului cu nume de general francez, care vand, ce ironie!, exact “nimic” cu pretul unor suflete omenesti. Poate de asta am devenit tot mai mult niste automate si tot mai putin niste fiinte insufletite…”Dreseaza-ti cardul sa faca ce vrei tu!”… Mai degraba noi suntem subiecti pavlovieni… Poate ca sufletele noastre isi dau ultima suflare sechestrate in portofele sau abia mai respira, claustrate in carti de credit reci si inflexibile ca piatra in jurul Anei lui Manole, si care spera ca macar la urmatoarea chenzina sa iasa din inchisoarea “eco” ori de plastic si sa-si duca la capat adevarata menire: aceea de a intretine viata lui homo sapiens sapiens, nu de a-i grabi moartea printr-o lenta alunecare din trenul acesta al vietii spre statii iluzorii (lipsite poate de personajele incomod de vii din tren), dar tocmai prin aceasta lipsite intru totul de ceea ce inseamna viata: miscare cu directie, rataciri, trairi la limita, regrete…
    De aceea cred ca mai bine este sa fim inselati in asteptarile noastre oferindu-ne, macar din cand in cand, sufletele celorlalti spre a fi devorate fara o implicita – dar egolatra – recunostinta. Este mai bine sa simtim regrete pentru aceasta “slabiciune”, decat sa ne retragem intr-o “realitate paralela” unde nu putem simti nimic. Fiindca, daca regretele se nasc drept urmare a unor dovezi de palida umanitate si reprezinta, asadar, “ceva”, nimicul este si va fi “nimic”. Chiar daca nu poti schimba singur o lume intreaga, asta nu inseamna ca nu poti sa schimbi ceva. Pana la ultima suflare ai timp sa faci o incercare. Incepe cu acel ceva (constructiv) ce regreti ca n-ai avut timp sa-l duci la bun sfarsit. Poate fi vorba despre o pereche de manusi care nu mai este”trendy”, dar care va incalzi mainile unui muncitor pe santier, un semn de viata colegului de scoala care-ti facea ziua mai senina amintindu-si exact formula pe care tu uitai de fiecare data s-o treci pe copiuta pentru teza, sau de o privire mai ingaduitoare pentru vecinul din autobuz, Asadar, alege sa fii mai degraba un “ceva” tardiv si sporadic, decat “nimic”. Daca nu ma crezi, priveste la cei care au totul, dar sunt “nimic”: cei mai “pasivi” dintre acestia primesc fara mila lectii de la viata, chiar in cele mai glorioase momente ale “alienarii” lor. Viata nu iarta “nimicul”, pentru ca nu are ce. Q.E.D.
    (Quod erat demonstrandum (lat.)=ceea ce era de demonstrat s-a demonstrat; ipoteza de lucru este confirmata prin demonstratia realizata). Asta ca sa ma laud si eu un pic ca la limba latina am fost candva “ceva”. Din fericire, tu ai fost intotdeauna cel mai talentat din liceu la desen. 🙂 Sunt placut impresionata de grafica, dar si de inteligenta ta introspectiva. Aveam nevoie de un impuls si l-am gasit aici, in cuvintele tale. Am un proiect educativ pentru elevii de generala. Esti cel mai potrivit pentru un exemplu de bune practici in domeniul managementului competentelor intra si interpersonale si pentru un brainstorming legat de promovarea vizuala. Ma straduiesc sa obtin si finantare. Chiar apreciez faptul ca din punctul de vedere al stilului n-ai renuntat la ceea ce te diferentiaza de ceilalti. Ai fi interesat de partea de grafica? Cum pot sa iau legatura cu tine? Daca nu vorbim pana de sarbatori, iti doresc ceea ce ne doresc tuturor: sa fie Mosul bun cu noi si sa primim mai degraba ceea ce ne dorim decat ceea ce uneori meritam. Un an nou cu bucuria proiector implinite, printre care si acest parteneriat! Oana Anghel

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s